Moldova Bacalaureat History of Romanians and Universal History key terms

Provincia romană creată după cucerirea regatului lui Decebal în 106 d.Hr., cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa; a fost abandonată de administrația romană în jurul anului 271.

Procesul lent prin care populațiile autohtone din Dacia au adoptat limba latină, dreptul roman, religia și modul de viață urban, ducând la formarea etniei românești.

Teza istoriografică potrivit căreia populația romanizată a rămas neîntrerupt pe teritoriul Daciei după retragerea administrației romane, formându-se aici poporul român.

Părăsirea Daciei de către armata și administrația romană sub împăratul Aurelian, în jurul anului 271, și replierea lor la sud de Dunăre, în Dacia Aureliana.

Procesul din secolele XIII–XIV prin care comunitățile românești din Carpați și de la Dunăre s-au unit sub cârmuirea unor voievozi, rezultând Țara Românească și Moldova.

Titlu purtat de conducătorul militar și politic al unei formațiuni românești medievale; în Țara Românească și Moldova devine titlul domnului țării.

Termen folosit în cronicile românești pentru întemeierea unei țări, asociat cu legendele despre întemeietori precum Negru Vodă sau Dragoș, veniți din alte ținuturi.

Victorie a domnului Moldovei Ștefan cel Mare împotriva armatei otomane a lui Suleiman Pașa, în 1475, considerată una dintre cele mai importante biruințe antiotomane.

Domn al Moldovei între 1457 și 1504, cunoscut pentru rezistența împotriva otomanilor, pentru numeroasele bătălii și pentru întărirea instituțiilor și a bisericii din țară.

Stat islamic cu centrul la Constantinopol care, după 1453, a dominat Balcanii și a impus Țărilor Române tribut, autonomie internă limitată și obligații militare și comerciale.

Suma anuală de bani plătită de domnii români Porții otomane în schimbul recunoașterii autonomiei interne; se adăuga darurilor și altor obligații economice.

Acorduri între Imperiul Otoman și puteri europene care acordau supușilor acestora privilegii comerciale și juridice în teritoriile otomane, inclusiv în Țările Române.

Membru al familiilor grecești bogate din cartierul Fanar al Constantinopolului, din care au fost numiți domni în Țara Românească și Moldova între 1711/1716 și 1821.

Prima constituție scrisă a Țărilor Române, adoptată în 1831–1832 sub ocupație rusă; a reglementat administrația, justiția și economia, dar a menținut dominația marilor puteri.

Mișcare revoluționară din Țara Românească, Moldova și Transilvania care a cerut independență, drepturi civile, desființarea privilegiilor nobiliare și unirea românilor.

Actul din 24 ianuarie 1859 prin care adunările elective din Iași și București l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn al ambelor țări, punând bazele statului român modern.

Domn al Principatelor Unite între 1859 și 1866, autor al reformelor moderne: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, învățământul obligatoriu și reorganizarea administrativă.

Legea din 1864 prin care Cuza a împroprietărit țăranii cu pământ, desființând claca și relațiile feudale, în schimbul unei despăgubiri acordate foștilor proprietari.

Clasa socială privilegiată a proprietarilor de pământ din Țările Române, cu drepturi politice și scutiri fiscale, transformată treptat în elita politică a statului modern.

Participarea României alături de Rusia în războiul ruso-otoman din 1877–1878, în urma căreia independența de stat a fost recunoscută internațional prin Congresul de la Berlin.

Reuniunea marilor puteri din 1878 care a recunoscut independența României, Serbiei și Munteniei, dar a atribuit României Dobrogea și a impus condiții privind drepturile minorităților.

Forma de guvernământ instaurată în 1881, când Carol I a fost încoronat rege; a durat până la proclamarea republicii în 1947, cu o întrerupere simbolică în timpul ocupațiilor.

Procesul din 1918 prin care Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Banatul, Crișana și Maramureșul s-au unit cu Regatul României, formând România Mare.

Statul român interbelic rezultat în urma Marii Uniri din 1918, cu o suprafață și o populație mult sporite, confruntat cu probleme de integrare economică și administrativă.

Conflictul din 1914–1918 în care România a intrat în 1916 de partea Antantei, a suferit ocupația unei mari părți a teritoriului, dar a obținut recunoașterea unirilor din 1918.

Tratatul de pace din 1920 dintre Ungaria și puterile învingătoare, care a recunoscut granița româno-ungară și atribuirea Transilvaniei, Banatului și Crișanei României.

Perioada dintre cele două războaie mondiale (1918–1939), marcată în România de consolidarea statului național, de modernizare economică și de instabilitate politică.

Regimul instaurat de Carol al II-lea în 1938, care a suspendat constituția și partidele politice, a guvernat prin decrete și a încercat să controleze viața politică prin Frontul Renașterii Naționale.

Conflictul din 1939–1945 în care România a pierdut teritorii în 1940, a participat alături de Germania nazistă pe frontul de est și a trecut de partea Aliaților în august 1944.

Decizia arbitrală din 30 august 1940 prin care Germania nazistă și Italia fascistă au atribuit Ungariei nordul Transilvaniei, provocând pierderea temporară a unei părți importante din teritoriu.

Lovitura de stat prin care regele Mihai I a demis guvernul Antonescu și a scos România din războiul împotriva Aliaților, alăturându-se coaliției antihitleriste.

Forma de guvernământ cu un rege ca șef al statului; în România modernă a funcționat din 1866, a fost suspendată de regimul comunist în 1947 și nu a fost restaurată.

Denumirea statului român între 1947 și 1965, perioadă de instaurare a regimului comunist, de naționalizări, colectivizare și de aliniere la Uniunea Sovietică.

Politica regimului comunist de desființare a proprietății private agricole și de creare a gospodăriilor colective, impusă prin presiune, deportări și arestări în anii 1949–1962.

Rivalitatea globală dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică după 1945, manifestată prin curse înarmărilor, alianțe militare, propagandă și conflicte indirecte, fără război direct între marile puteri.

Expresie folosită pentru granița politică și ideologică ce a separat Europa de Vest de statele comuniste din Est după 1945, limitând circulația oamenilor și a informației.

Alianța militară a statelor comuniste din Europa de Est, creată în 1955 sub conducerea sovietică, din care România a făcut parte până la desființarea sa în 1991.

Conducător al României comuniste între 1965 și 1989, inițial promotor al unei deschideri relative, apoi autor al unui regim personalist, represiv și izolaționist, înlăturat prin revoluția din decembrie 1989.

Răscoala populară din decembrie 1989 care a pus capăt regimului comunist din România, soldată cu sute de morți și cu executarea soților Ceaușescu.

Perioada de după 1989 în care România a trecut de la economia planificată și dictatura comunistă la democrație pluralistă și economie de piață, cu reforme dificile și conflicte sociale.

Orice urmă a trecutului (document, obiect, construcție, mărturie orală) folosită de istoric pentru a reconstitui evenimentele; se clasifică în primare și secundare.

Ansamblul operațiilor prin care istoricul verifică autenticitatea, originea, scopul și credibilitatea unei surse înainte de a o folosi în reconstituirea trecutului.

Scriere istorică medievală care relatează evenimente în ordine cronologică, adesea din perspectivă oficială sau religioasă; în Țările Române apar din secolele XV–XVII.

Eroare de interpretare care constă în atribuirea unor idei, instituții sau tehnologii unei epoci anterioare celei în care au apărut, denaturând înțelegerea contextului istoric.

Împărțirea timpului istoric în epoci și perioade pe baza unor criterii explicite (politice, economice, culturale), folosită pentru orientare și comparație între spații diferite.

Ordonarea evenimentelor după succesiunea lor în timp și stabilirea datelor lor; în istorie se folosesc ere diferite, iar trecerea de la o eră la alta trebuie calculată corect.