Moldova Bacalaureat Romanian Language and Literature cheat sheet

Se scrie cu î: început, întâi, întâmplare, adînc (în interiorul cuvîntului); cu â: râu, cînd apare în interior după consoană, dar și la începutul unor nume proprii precum Ântâi (toponim) - regula de bază: â în interior, î la inițială și finală.

Se scrie cu â în interiorul cuvîntului (cânta, pâine, mâna) și cu î la început și la sfârșit (în, îmi, a coborî, a urî); excepții istorice: î în interior la formele care provin din prefixe sau în cuvinte ca reîncepe, neîntrerupt.

Cratima marchează elidarea unei vocale: într-o, n-am, s-a, mi-a, nu-i; nu se pune cratimă la forme verbale compuse scrise cu spațiu: s-a spus, o să vină.

Cuvintele compuse se scriu cu cratimă când păstrează independența părților (bun-simț, rău-voință, zi-muncă) sau fără cratimă când s-au sudat fonetic (binecuvântat, bineînțeles, demult, totdeauna).

Punctuația: virgula desparte propozițiile coordonate și elementele enumerate; nu se pune virgulă între subiect și predicat sau între atribut și regent când atributul este antepus și neexplicativ (frumoasa zi).

Punctuația în frază: propoziția subordonată se desparte prin virgulă când este antepusă sau intercalată (Când vine, ne anunță) și nu se desparte când este postpusă și necompletivă (Ne anunță când vine).

Vocativul se marchează cu virgulă (Ioane, vino!), iar apoziția și construcțiile explicative se izolează prin virgule (Eminescu, poetul național, s-a născut la Botoșani).

Accentul ortoepic: cuvintele cu accent pe a doua silabă: caracter, profesor, director, dar cu accent pe prima: tráfic, cóntur; formele verbale cu accent pe rădăcină la prezent (cấnt) și pe sufix la infinitiv (a cântá).

Se scrie cu doi i: copiii, copii (plural), fiii, iar cu un singur i: copiilor, fiilor (genitiv-dativ); la verbele cu radical în -i: a copia → copiez, copiind.

Sensul propriu (denotativ) este sensul de bază, literal; sensul figurat (conotativ) apare prin transfer semantic: „munte de necazuri”, „inimă de piatră”.

Relații semantice principale: sinonimia (apropiere de sens: frumos – drăguț), antonimia (sensuri opuse: cald – rece), omonimia (formă identică, sensuri diferite: sol = pământ / trimis), paronimia (formă asemănătoare: economic – economicos).

Polisemia: un cuvânt cu mai multe sensuri legate între ele (a ține = a apuca / a păstra / a susține); se distinge de omonimie prin existența unei legături semantice între sensuri.

Hiperonimia și hiponimia: floare este hiperonim pentru trandafir, lalea; trandafirul este hiponim; relația organizează câmpuri lexico-semantice.

Figuri de stil lexicale: metafora (asociere a doi termeni pe baza asemănării: „lacrimi de ceară”), metonimia (înlocuire prin contiguitate: „am citit un Eminescu”), sinecdoca (parte pentru întreg: „pânze albe” pentru corăbii).

Personificarea atribuie însușiri omenești unor ființe sau lucruri neînsuflețite („codrul își scutură pletele”); epitetul este determinarea expresivă, adesea adjectivală („verde-albastră mare”).

Antiteza lexicală opune doi termeni în același enunț („lumină” – „întuneric”); oximoronul alătură termeni contradictorii într-o singură sintagmă („dulce amar”, „vie moarte”).

Câmpul lexical cuprinde cuvinte legate prin sens comun (familia lexicală: floare, florar, înflori, înflorit); familia lexicală se bazează pe rădăcină comună.

Neologismele, arhaismele și regionalismele se identifică prin raportare la vocabularul fundamental al limbii române contemporane; argoul și jargonul aparțin registrelor restrânse.

Părți de vorbire flexibile: substantiv, articol, adjectiv, pronume, numeral, verb; neflexibile: adverb, prepoziție, conjuncție, interjecție.

Substantivul are categorii: gen (masculin, feminin, neutru), număr (singular, plural), caz (nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ); articolul hotărît se declină: -l, -a, -i, -le.

Neutrul românesc: un scaun – două scaune (singular ca masculin, plural ca feminin); se recunoaște prin acordul cu numeralul „două” la plural.

Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat; are grade de comparație: pozitiv, comparativ (de superioritate, egalitate, inferioritate) și superlativ (relativ și absolut).

Pronumele: personale (eu, tu, el), reflexive (se, mă, te), posesive (meu, tău), demonstrative (acesta, acela), relative (care, cine, ce), nehotărîte (cineva, oricine), interogative; pronumele de politețe: dumneavoastră.

Verbul: moduri personale (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ) și nepersonale (infinitiv, gerunziu, participiu, supin); timpuri: prezent, imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai-mult-ca-perfect, viitor.

Diatesa: activă („elevul scrie”), pasivă („este scris de elev”), reflexivă („se scrie”); pasivul se construiește cu a fi + participiu sau cu se.

Adverbul este invariabil și determină un verb, un adjectiv sau alt adverb; se distinge de adjectiv prin invariabilitate (aleargă repede, foarte frumos).

Numeralul: cardinal (doi), ordinal (al doilea), multiplicativ (îndoit), fracționar (doime); se acordă cu substantivul la ordinal și la cardinal când exprimă cantitate.

Funcții sintactice: subiect, predicat (verbal, nominal), atribut (adjectival, substantival, pronominal, verbal), complement (direct, indirect, circumstanțial de loc, timp, mod, cauză, scop, condiție, concesiv, instrumental).

Complementul direct răspunde la întrebarea „pe cine? ce?” și se construiește fără prepoziție (sau cu „pe” la persoane); complementul indirect răspunde la „cui? despre cine?” și cere prepoziție sau cazul dativ.

Predicatul nominal: verb copulativ (a fi, a deveni, a ajunge, a se face, a rămâne, a părea) + nume predicativ; predicatul verbal poate fi simplu sau compus (a vrea + infinitiv, a putea + infinitiv).

Rapoarte de coordonare: copulativă (și, iar), adversativă (dar, însă, ci), disjunctivă (sau, ori), conclusivă (deci, așadar); propozițiile coordonate au statut egal.

Rapoarte de subordonare: propoziția subordonată îndeplinește o funcție sintactică față de regentă (subiectivă, predicativă, atributivă, completivă directă/indirectă, circumstanțiale); se introduce prin conjuncții, pronume sau adverbe relative.

Fraza cuprinde cel puțin două propoziții; propoziția are un singur predicat, iar fraza are tot atâtea propoziții câte predicate are.

Acordul: subiectul cu predicatul în persoană și număr; atributul cu substantivul în gen, număr, caz; când subiectul este colectiv (mulțimea), predicatul poate fi la singular sau plural după sens.

Topica și topică inversată: ordinea firească este subiect–predicat–complement; inversiunea (predicat–subiect) marchează expresivitate sau continuitate narativă.

Elementele incidente (apozitive, interjecții, adresări) nu au funcție sintactică față de propoziție și se izolează prin virgule.

Text epic: narator (omniscient, martor, personaj), instanțe narative, acțiune, conflict, personaje (protagonist, antagonist), timp și spațiu narativ; analiza urmărește perspectiva narativă și tehnica povestirii.

Text liric: eu liric, mărci ale subiectivității (verbe la persoana I, interjecții, adresări), câmpuri semantice, figuri de stil (metaforă, epitet, comparație, personificare), ritm și rimă; nu se confundă eu liric cu autorul.

Text dramatic: replici, didascalii, personaje, conflict dramatic, acte și scene; analiza urmărește construcția dialogului, tensiunea dramatică și deznodământul.

Comentariul literar are structură: introducere (încadrare în context, ipoteza de lectură), cuprins (argumente ilustrate cu citate), încheiere (concluzie raportată la ipoteză).

Interpretarea nu se reduce la rezumat: fiecare afirmație despre text trebuie susținută prin citat sau procedeu identificat, cu explicarea efectului estetic.

Genuri și specii: epic (nuvelă, roman, basm, schiță), liric (poezie, poem, elegie, odă), dramatic (tragedie, comedie, dramă); speciile se recunosc după modul de organizare a textului.

Curentele literare se identifică prin trăsături: romantism (subiectivitate, sentiment al naturii, evadare), realism (verosimilitate, tipologie socială), simbolism (sugestie, muzicalitate), modernism (experiment formal).

Analiza titlului, a incipitului și a finalului relevă strategia autorului; motivul și tema se disting: tema este problemă generală, motivul este element recurent concret.

Textul funcțional informează și instruiește (anunț, regulament, mod de utilizare); trăsături: limbaj denotativ, claritate, structură pe puncte, absența figurilor de stil.

Textul publicistic combină informarea cu opinia; genuri: știre, reportaj, interviu, editorial, comentariu; se distinge faptul de opinie prin verbe de declarație și mărci evaluative.

Textul argumentativ urmărește convingerea: teză, argumente (fapte, exemple, statistici, autoritate), contraargument și refutare, concluzie; structura se identifică prin conectori (în primul rând, totuși, prin urmare).

Tipare textuale: narativ, descriptiv, explicativ, argumentativ, dialogat; un text poate combina tiparele, iar dominantă se stabilește prin scopul comunicării.

Coeziunea se asigură prin conectori și substituturi lexicale (pronume, sinonime); coerența ține de unitatea tematică și logică a textului.

Sursele și citarea: datele preluate se atribuie autorului; plagiatul și citarea fără sursă contravin eticii academice; citatul se marchează prin ghilimele.

Identificarea intenției autorului: informare, persuasiune, ironie, critică; se deduce din lexic (peiorativ/meliorativ), ton și modul de adresare.

Rezumatul textului nonliterar reține teza și argumentele principale, nu detaliile ilustrative; se scrie la persoana a III-a, cu respectarea lungimii cerute.

Perioada veche (sec. XVI–XVIII): primele texte scrise în română - Scrisoarea lui Neacșu (1521), texte religioase (Coresi, Palia de la Orăștie), cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce).

Iluminismul și Școala Ardeleană (sec. XVIII–început XIX): Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu („Țiganiada”); curentul susține emanciparea prin cultură și limbă.

Pașoptismul (romantismul românesc, 1848): Vasile Alecsandri („Doine și lăcrămioare”), Mihai Eminescu („Luceafărul”, „Scrisoarea I”, „Somnul”), Ion Creangă („Amintiri din copilărie”), I.L. Caragiale („O scrisoare pierdută”).

Junimismul (1863, Iași): Titu Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Ioan Slavici; promovează critica estetică și limba literară.

Realismul (sfârșitul sec. XIX): Ioan Slavici („Moara cu noroc”), Duiliu Zamfirescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea; verosimilitate și tipologie socială.

Simbolismul și modernismul interbelic: George Bacovia („Plumb”), Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu; romanul interbelic: Liviu Rebreanu („Ion”, „Pădurea spânzuraților”), Mihail Sadoveanu („Baltagul”), Camil Petrescu („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”).

Literatura postbelică: Nicolae Labiș, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita Stănescu; proza: Marin Preda („Moromeții”), Mircea Eliade („Maitreyi”); disidența și literatura de exil.

Curente europene reflectate în literatura română: clasicism, romantism, realism, naturalism, simbolism, expresionism, modernism, postmodernism; fiecare se recunoaște prin trăsături tematice și formale specifice.

Comentariul literar: introducere cu încadrare și ipoteză de lectură, cuprins cu argumente și citate, încheiere care confirmă ipoteza; se scrie la persoana I sau a III-a, în registru literar.

Eseul argumentativ: formularea tezei, minimum două argumente susținute prin exemple, refutarea unei opinii contrare, concluzie; conectorii marchează logica demonstrației.

Rezumatul: reduce textul la ideile esențiale, păstrează ordinea logică, se scrie la persoana a III-a, cu verb la prezent sau trecut constant; nu conține citate lungi sau opinii personale.

Cerința de lungime se respectă numeric; depășirea sau subdimensionarea textului afectează punctajul, indiferent de calitatea conținutului.

Citarea în text: citatul scurt se integrează între ghilimele, cu autorul și opera menționate; citatul lung se evidențiază separat.

Coeziunea eseului: fiecare paragraf are o idee principală, susținută prin exemple; paragrafele se leagă prin conectori de opoziție, cauzalitate și concluzie.

Registre și corectitudine: eseul argumentativ cere registru neutru-standard, fără argou; comentariul literar admite limbaj expresiv, dar fără exces retoric.

Evaluarea lucrării urmărește: încadrarea în cerință, structura, argumentarea, corectitudinea limbii și ortografiei; erorile de limbă se sancționează separat de conținut.

Text epic: narator (omniscient, martor, personaj), instanțe narative, acțiune, conflict, personaje (protagonist, antagonist), timp și spațiu narativ; analiza urmărește perspectiva narativă și tehnica povestirii.

Text liric: eu liric, mărci ale subiectivității (verbe la persoana I, interjecții, adresări), câmpuri semantice, figuri de stil (metaforă, epitet, comparație, personificare), ritm și rimă; nu se confundă eu liric cu autorul.

Text dramatic: replici, didascalii, personaje, conflict dramatic, acte și scene; analiza urmărește construcția dialogului, tensiunea dramatică și deznodământul.

Comentariul literar are structură: introducere (încadrare în context, ipoteza de lectură), cuprins (argumente ilustrate cu citate), încheiere (concluzie raportată la ipoteză).

Interpretarea nu se reduce la rezumat: fiecare afirmație despre text trebuie susținută prin citat sau procedeu identificat, cu explicarea efectului estetic.

Genuri și specii: epic (nuvelă, roman, basm, schiță), liric (poezie, poem, elegie, odă), dramatic (tragedie, comedie, dramă); speciile se recunosc după modul de organizare a textului.

Curentele literare se identifică prin trăsături: romantism (subiectivitate, sentiment al naturii, evadare), realism (verosimilitate, tipologie socială), simbolism (sugestie, muzicalitate), modernism (experiment formal).

Analiza titlului, a incipitului și a finalului relevă strategia autorului; motivul și tema se disting: tema este problemă generală, motivul este element recurent concret.

Textul funcțional informează și instruiește (anunț, regulament, mod de utilizare); trăsături: limbaj denotativ, claritate, structură pe puncte, absența figurilor de stil.

Textul publicistic combină informarea cu opinia; genuri: știre, reportaj, interviu, editorial, comentariu; se distinge faptul de opinie prin verbe de declarație și mărci evaluative.

Textul argumentativ urmărește convingerea: teză, argumente (fapte, exemple, statistici, autoritate), contraargument și refutare, concluzie; structura se identifică prin conectori (în primul rând, totuși, prin urmare).

Tipare textuale: narativ, descriptiv, explicativ, argumentativ, dialogat; un text poate combina tiparele, iar dominantă se stabilește prin scopul comunicării.

Coeziunea se asigură prin conectori și substituturi lexicale (pronume, sinonime); coerența ține de unitatea tematică și logică a textului.

Sursele și citarea: datele preluate se atribuie autorului; plagiatul și citarea fără sursă contravin eticii academice; citatul se marchează prin ghilimele.

Identificarea intenției autorului: informare, persuasiune, ironie, critică; se deduce din lexic (peiorativ/meliorativ), ton și modul de adresare.

Rezumatul textului nonliterar reține teza și argumentele principale, nu detaliile ilustrative; se scrie la persoana a III-a, cu respectarea lungimii cerute.

Perioada veche (sec. XVI–XVIII): primele texte scrise în română - Scrisoarea lui Neacșu (1521), texte religioase (Coresi, Palia de la Orăștie), cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce).

Iluminismul și Școala Ardeleană (sec. XVIII–început XIX): Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu („Țiganiada”); curentul susține emanciparea prin cultură și limbă.

Pașoptismul (romantismul românesc, 1848): Vasile Alecsandri („Doine și lăcrămioare”), Mihai Eminescu („Luceafărul”, „Scrisoarea I”, „Somnul”), Ion Creangă („Amintiri din copilărie”), I.L. Caragiale („O scrisoare pierdută”).

Junimismul (1863, Iași): Titu Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Ioan Slavici; promovează critica estetică și limba literară.

Realismul (sfârșitul sec. XIX): Ioan Slavici („Moara cu noroc”), Duiliu Zamfirescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea; verosimilitate și tipologie socială.

Simbolismul și modernismul interbelic: George Bacovia („Plumb”), Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu; romanul interbelic: Liviu Rebreanu („Ion”, „Pădurea spânzuraților”), Mihail Sadoveanu („Baltagul”), Camil Petrescu („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”).

Literatura postbelică: Nicolae Labiș, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita Stănescu; proza: Marin Preda („Moromeții”), Mircea Eliade („Maitreyi”); disidența și literatura de exil.

Curente europene reflectate în literatura română: clasicism, romantism, realism, naturalism, simbolism, expresionism, modernism, postmodernism; fiecare se recunoaște prin trăsături tematice și formale specifice.

Comentariul literar: introducere cu încadrare și ipoteză de lectură, cuprins cu argumente și citate, încheiere care confirmă ipoteza; se scrie la persoana I sau a III-a, în registru literar.

Eseul argumentativ: formularea tezei, minimum două argumente susținute prin exemple, refutarea unei opinii contrare, concluzie; conectorii marchează logica demonstrației.

Rezumatul: reduce textul la ideile esențiale, păstrează ordinea logică, se scrie la persoana a III-a, cu verb la prezent sau trecut constant; nu conține citate lungi sau opinii personale.

Cerința de lungime se respectă numeric; depășirea sau subdimensionarea textului afectează punctajul, indiferent de calitatea conținutului.

Citarea în text: citatul scurt se integrează între ghilimele, cu autorul și opera menționate; citatul lung se evidențiază separat.

Coeziunea eseului: fiecare paragraf are o idee principală, susținută prin exemple; paragrafele se leagă prin conectori de opoziție, cauzalitate și concluzie.

Registre și corectitudine: eseul argumentativ cere registru neutru-standard, fără argou; comentariul literar admite limbaj expresiv, dar fără exces retoric.

Evaluarea lucrării urmărește: încadrarea în cerință, structura, argumentarea, corectitudinea limbii și ortografiei; erorile de limbă se sancționează separat de conținut.