Moldova Bacalaureat Romanian Language and Literature key terms

Ansamblul de reguli care stabilesc scrierea corectă a cuvintelor și a formelor gramaticale: litere mari, cratima, scrierea într-un cuvânt sau separat, scrierea cu â sau î.

Totalitatea normelor care reglementează pronunțarea corectă a sunetelor și a cuvintelor, inclusiv accentul, rostirea diftongilor și a grupurilor de vocale.

Semnul grafic scurt care unește părțile unui cuvânt compus sau ale unei forme pronominale, ori desparte cuvintele la capăt de rând; absența ei poate schimba sensul enunțului.

Regula acceptată oficial privind scrierea, pronunțarea, flexiunea sau construcția sintactică a unei forme; abaterea de la ea este considerată eroare în examenele școlare.

Ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor și ale enunțurilor, precum și relațiile dintre acestea: polisemie, sinonimie, antonimie, hiperonimie.

Proprietatea unui cuvânt de a avea mai multe sensuri înrudite, derivate dintr-un sens de bază; contextul decide care sens este activ într-un enunț dat.

Relația dintre două sau mai multe cuvinte cu sens apropiat, dar cu formă diferită, care pot fi interschimbabile doar parțial, în funcție de registru și nuanță.

Relația dintre cuvinte cu sensuri opuse, care apar adesea în perechi fixe (cald–rece); antonimele pot fi graduale sau contradictorii.

Înțelesul de bază, literal al unui cuvânt, care desemnează direct un obiect, o ființă sau un proces din realitate, fără transfer metaforic.

Înțelesul secundar al unui cuvânt, obținut prin asemănare sau asociere cu sensul propriu; stă la baza metaforei și a altor figuri lexicale.

Grup de cuvinte legate prin sens, care acoperă împreună o zonă de realitate (de exemplu termenii de rudenie); termenii se definesc reciproc prin opoziție.

Cuvânt cu sens general care include sensul altor cuvinte mai concrete, numite hiponime; de exemplu „floare” este hiperonim pentru „lalea”.

Figură de stil care numește un obiect prin intermediul altuia, pe baza unei asemănări subînțelese, fără termen de comparație; poate fi lexicalizată sau originală.

Figură de stil prin care ființe, obiecte sau fenomene neînsuflețite primesc însușiri omenești, fiind prezentate ca subiecte care simt, vorbesc sau acționează.

Determinant expresiv, de obicei adjectiv, care evidențiază o însușire a unui termen și creează o imagine; poate fi simplu, dublu sau ornant.

Clasă gramaticală de cuvinte cu trăsături comune de formă și de funcționare în enunț; româna are nouă părți de vorbire, flexibile și neflexibile.

Însușire abstractă a unei clase de cuvinte, exprimată prin forme opozabile: gen, număr, caz, persoană, timp, mod, diateză.

Sistemul de forme flexionare ale verbului, organizat pe moduri, timpuri, persoane și numere; verbele românești se grupează în patru conjugări după vocala de la infinitiv.

Categorie a verbului care arată atitudinea vorbitorului față de acțiune: indicativ, imperativ, conjunctiv, condițional-optativ, prezumtiv; unele moduri sunt personale, altele nu.

Categorie verbală care arată raportul dintre subiect și acțiune: activă, pasivă sau reflexivă; pasivul se construiește cu auxiliarul „a fi” și participiu.

Unitate sintactică cu un singur predicat, care poate fi enunțiată independent; în analiză se delimitează prin raportare la predicatele din frază.

Unitate sintactică formată din două sau mai multe propoziții aflate în raporturi de coordonare sau subordonare, cu un singur enunț comunicativ.

Rolul pe care îl are un cuvânt sau un grup de cuvinte în structura propoziției: subiect, predicat, complement, atribut, apoziție, circumstanțial.

Partea principală de propoziție care arată cine săvârșește acțiunea sau despre cine se afirmă ceva; poate fi exprimat, inclus sau neexprimat.

Partea principală de propoziție care exprimă acțiunea, starea sau însușirea subiectului; poate fi verbal sau nominal, iar nominalul are verb copulativ și nume predicativ.

Parte secundară de propoziție care completează sensul unui verb, al unui adjectiv sau al unui adverb; se clasifică în direct, indirect și prepozițional.

Parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral; poate fi adjectival, substantival, pronominal, verbal sau adverbial.

Raport sintactic de egalitate între două propoziții sau părți de propoziție, realizat prin juxtapunere ori prin conjuncții coordonatoare copulative, adversative sau conclusive.

Raport sintactic de dependență între o propoziție principală și una secundară, introdusă prin conjuncții, pronume sau adverbe relative și îndeplinind o funcție sintactică.

Text narativ în care un narator relatează întâmplări, personaje și conflicte; analiza urmărește acțiunea, personajele, perspectiva narativă și tehnicile de construcție.

Instanța care povestește întâmplările într-un text epic; poate fi obiectiv, implicat sau omniscient, iar perspectiva sa influențează modul de receptare.

Figură construită în textul epic sau dramatic prin acțiuni, replici și descrieri; poate fi principal, secundar, caracterizat direct sau indirect.

Text în care predomină exprimarea stărilor interioare ale unui eu liric; analiza vizează motivele, figurile de stil, versificația și tonalitatea afectivă.

Vocea care își exprimă sentimentele în poezie; nu se confundă cu autorul real, ci este o instanță construită prin text, cu o anumită viziune asupra lumii.

Imagini sau teme recurente în poezie, în jurul cărora se organizează starea afectivă: dorul, natura, timpul, moartea, iubirea, exilul.

Text scris pentru scenă, construit din replici și didascalii, fără narator; analiza urmărește conflictul, personajele, dialogul și structura pe acte și scene.

Lupta de interese sau de valori dintre personaje ori dintre un personaj și mediul său, care pune în mișcare acțiunea unei piese de teatru.

Indicație a autorului, scrisă de obicei între paranteze, privind decorul, gesturile, tonul sau mișcarea scenică; nu face parte din replicile rostite de personaje.

Text nonliterar care susține o teză prin argumente, exemple și raționamente, urmărind să convingă cititorul; structura cuprinde introducere, corp argumentativ și concluzie.

Ideea principală pe care un text argumentativ o susține și pe care o demonstrează prin argumente; trebuie formulată clar, într-o singură propoziție sau enunț.

Raționament sau exemplu adus în sprijinul unei teze, menit să demonstreze validitatea acesteia; argumentele pot fi logice, prin analogie sau prin autoritate.

Text nonliterar destinat presei, cu funcție informativă și persuasivă: știre, reportaj, editorial, interviu; folosește titluri, lead și registre variate.

Articol publicistic de opinie care exprimă poziția redacției asupra unui eveniment de actualitate; are ton argumentativ și adesea o teză explicită.

Text scurt care redă ideile esențiale ale unui text sursă, păstrând ordinea logică și fără comentarii personale; se scrie cu cuvinte proprii, la persoana a III-a.

Text de analiză care interpretează o operă literară prin raportarea la text, la figuri de stil, la structură și la context, susținând o idee interpretativă proprie.

Text de opinie structurat în introducere, argumentare și concluzie, care susține o teză prin argumente proprii și exemple din literatură sau din experiență.

Grup de scriitori cu viziune artistică și procedee comune, apărut într-o perioadă istorică dată: umanism, iluminism, romantism, realism, simbolism, modernism.

Interval istoric în care se manifestă anumite orientări estetice și instituții culturale; în literatura română se disting epoca veche, pașoptismul, perioada interbelică și postmodernismul.

Ansamblul operelor și autorilor considerați reprezentativi și studiați obligatoriu într-o cultură; canonul școlar din Republica Moldova include autori precum Eminescu, Creangă, Rebreanu.