EN VIII Romanian Language and Literature key terms

Scriere în care forma limbajului contează la fel de mult ca informația transmisă, folosind imagini, figuri de stil și un narrator sau un eu liric. Se deosebește de textul informativ prin funcția expresivă și estetică.

Categorie mare care grupează operele după modul de exprimare: epic (povestire), liric (exprimarea sentimentelor) și dramatic (acțiune scenică). Recunoașterea genului ajută la alegerea modului corect de citire a textului.

Text narativ scurt, cu personaje, acțiune și conflict, cum ar fi schița, nuvela sau povestirea. Se analizează prin elementele de construcție: subiect, personaje, timp, spațiu, narator.

Instanța care povestește întâmplările dintr-un text epic. Poate fi obiectiv (la persoana a III-a), subiectiv (participant la acțiune) sau omniscient, cunoscând gândurile tuturor personajelor.

Unghiul din care este prezentată acțiunea: la persoana I, când naratorul este martor sau personaj, sau la persoana a III-a, când povestirea pare detașată de evenimente.

Ființă fictivă care participă la acțiunea unei opere epice sau dramatice. Se caracterizează direct, prin descriere, sau indirect, prin fapte, vorbe și relațiile cu ceilalți.

Procedeul prin care cititorul își formează o imagine despre un personaj. Poate fi directă, când naratorul spune cum este personajul, sau indirectă, dedusă din comportament, limbaj și reacțiile celorlalți.

Lupta de interese sau de voințe dintre personaje ori dintre un personaj și o situație, care pune în mișcare acțiunea. Poate fi intern, în conștiința personajului, sau extern, cu alt personaj ori cu mediul.

Ansamblul de evenimente legate între ele care formează firul narativ și mențin interesul cititorului. Se construiește prin înlănțuirea cauzelor și efectelor, de la expozițiune până la deznodământ.

Succesiunea întâmplărilor dintr-un text epic sau dramatic, desfășurată în timp și spațiu. Ea urmează de obicei etapele: expozițiune, intrigă, desfășurare, punct culminant și deznodământ.

Momentul de maximă tensiune al unei acțiuni, când conflictul ajunge la apogeu și se pregătește soluționarea. Cititorul recunoaște acest punct după intensitatea emoțiilor și a deciziilor personajelor.

Partea finală a unei acțiuni, în care conflictul se rezolvă sau se încheie într-un anumit fel. Poate fi previzibil ori deschis, lăsând cititorului sarcina de a interpreta finalul.

Vocea care își exprimă sentimentele și gândurile într-un text liric. Nu se confundă cu autorul real, fiind o instanță creată de poet pentru a transmite o trăire.

Operă în care predomină exprimarea stărilor sufletești, de obicei în versuri, cu ritm și imagini sugestive. Nu povestește o întâmplare, ci comunică o emoție trăită de eu liric.

Procedeu expresiv prin care limbajul obișnuit este transformat pentru a produce o imagine puternică. Exemple frecvente: comparația, metafora, personificarea, hiperbola și enumerația.

Figură de stil care numește un lucru prin intermediul altuia, pe baza unei asemănări subînțelese, fără cuvinte de legătură. De exemplu, „luna este un arc de argint” sugerează forma și culoarea.

Figură de stil care apropie două lucruri diferite cu ajutorul unor cuvinte de legătură precum „ca”, „precum” sau „asemenea”. Spre deosebire de metaforă, asemănarea este exprimată explicit.

Figură de stil prin care ființe, obiecte sau fenomene neînsuflețite primesc însușiri omenești. De exemplu, vântul „suspină” sau codrul „vorbește” cu poetul.

Procedeul prin care gândurile unui personaj sunt redate direct, fără intervenția naratorului, ca o convorbire cu sine. Ajută cititorul să pătrundă în viața interioară a personajului.

Scriere al cărei scop principal este transmiterea clară de date, fapte și explicații, nu exprimarea artistică. Se recunoaște după limbajul precis, structura logică și prezența informațiilor verificabile.

Gândul esențial al unui text sau al unui paragraf, de care depind toate celelalte informații. Se formulează de obicei într-o singură propoziție și poate fi exprimată explicit sau dedusă din text.

Informație care susține, explică sau exemplifică ideea principală a unui text. Ea completează înțelesul global, dar nu poate înlocui mesajul central al scrierii.

Motiv sau dovadă adusă pentru a susține o afirmație ori o opinie. Într-un text informativ, argumentele trebuie să fie clare, relevante și legate logic de ideea pe care o sprijină.

Părere personală despre o problemă, care exprimă un punct de vedere și nu poate fi verificată ca un fapt. Într-un text, opiniile se susțin prin argumente și exemple.

Prezentare scurtă a ideilor esențiale ale unui text, făcută cu cuvinte proprii și fără amănunte secundare. Un rezumat bun păstrează ordinea logică a informațiilor și nu adaugă comentarii personale.

Unități de text despărțite prin alineat, care grupează propoziții legate prin aceeași idee. Fiecare paragraf are de obicei o idee principală și dezvoltă un singur aspect al subiectului.

Spațiul de la începutul unui rând nou, care semnalează începutul unui paragraf. În textele școlare, alineatul se marchează prin deplasarea primei linii spre dreapta.

Parte de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, fenomene, stări sau noțiuni. Are gen, număr și caz și poate fi precedat de articol nehotărât sau hotărât.

Parte de vorbire flexibilă care exprimă o însușire a unui substantiv și se acordă cu acesta în gen, număr și caz. Poate avea grade de comparație: pozitiv, comparativ și superlativ.

Parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune, o stare sau o transformare. Se conjugă după persoană, număr, timp și mod și poate fi predicativ sau nepredicativ.

Formă a verbului care arată atitudinea vorbitorului față de acțiune. Modurile personale sunt indicativul, imperativul, conjunctivul și condițional-optativul; cele nepersonale sunt infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.

Categorie gramaticală care situează acțiunea verbului în raport cu momentul vorbirii: prezent, trecut sau viitor. În română, timpurile se împart în simple și compuse.

Parte de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv sau al unui alt cuvânt, evitând repetiția. Poate fi personal, posesiv, demonstrativ, relativ, interogativ, nehotărât sau reflexiv.

Formă gramaticală care arată funcția unui cuvânt în propoziție sau relația lui cu alte cuvinte. În limba română există cinci cazuri: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ și vocativ.

Rolul pe care îl are un cuvânt sau un grup de cuvinte în structura propoziției. Principalele funcții sunt subiectul, predicatul, atributul, complementul și apoziția.

Partea principală de propoziție despre care se spune ceva prin predicat. Poate fi exprimat sau neexprimat și răspunde la întrebarea „cine?” sau „ce?”.

Partea principală de propoziție care arată ce face sau ce este subiectul. Poate fi verbal, exprimat printr-un verb, sau nominal, format dintr-un verb copulativ și un nume predicativ.

Parte secundară de propoziție care completează sensul unui verb, al unui adjectiv sau al unui adverb. Se clasifică în direct, indirect, circumstanțial și de agent.

Parte secundară de propoziție care determină un substantiv sau un înlocuitor al acestuia. Poate fi adjectival, substantival, pronominal, numeral, verbal sau adverbial.

Ansamblul de reguli care stabilesc scrierea corectă a cuvintelor: litere, cratima, majuscule, forme verbale. Respectarea ortografiei asigură claritatea și corectitudinea textului scris.

Sistemul de semne grafice care marchează pauzele, intonația și sensul enunțurilor: punctul, virgula, semnul întrebării, semnul exclamării, două puncte, ghilimelele. O punctuație corectă schimbă sensul textului.

Semn de punctuație care desparte părți de propoziție sau propoziții în cadrul frazei și marchează o pauză scurtă în vorbire. Se folosește la enumerări, la vocativ și înaintea unor conjuncții.

Semn grafic scurt care leagă două cuvinte sau părți de cuvânt, folosit în forme pronominale, la numerale, în cuvinte compuse și în redarea rostirii silabisite. Scrierea ei greșită este o eroare frecventă.

Potrivirea formelor dintre cuvintele unei construcții, de exemplu între substantiv și adjectiv în gen, număr și caz, sau între subiect și predicat în persoană și număr.

Text scris de elev pe o temă dată, cu structură clară: introducere, cuprins și încheiere. O compunere bună are idei legate logic, limbaj corect și respectarea cerinței din enunț.

Susținerea unei opinii printr-un raționament și dovezi luate din text sau din experiență. Într-o compunere, argumentarea urmează de obicei schema: afirmație, motiv, exemplu, concluzie.

Schiță a conținutului unei compuneri, cu ideile principale ordonate logic înainte de scriere. Ajută la organizarea textului și la evitarea repetițiilor sau a lipsei de coeziune.